miercuri, 10 noiembrie 2010

Stare de asediu.

Gândurile acestea întunecate se urcă încet-încet, ca nişte animale psihopome, pe picioare, pe abdomen, pe gât, pe faţa albă, până îşi ating destinaţia: ochii-de un albastru ca al cerului de primăvară târzie-pe jumătate acoperiţi de pleoapele cu gene inimaginabil de lungi.
Îşi fac loc prin pupilele dilatate, luând drumul nervilor optici şi reuşesc cu uşurinţă să ajungă în conştiinţa ce le dăduse întâlnire.
Se contopesc rapid, iar eu, copleşită de gravitatea acestora, clachez, nemaireuşind să-mi găsesc scuze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu